Buna seara domn drag,

Mai ții minte când mi-ai cumpărat viața?

Mi-ai dat pe ea un munte și un grăunte de nisip. Trebuie să ții minte. A fost acuma aproape un an, de ziua mea. Nu te-ai târguit. Ai luat-o chiar dacă era în anotimpul ei cel mai înverșunat: o bătea grindina și o scuturau rafalele de vânt. Nu stăteau frunzele pe copaci și apele se învolburau. Ai luat-o și mi-ai mulțumit. Ai spus: mulțumesc că ai trăit-o! Și cu ea te-ai dus!

Mi-am luat acum alta viață. N-am vrut să mă grăbesc. Am vrut să fie plăcută, să nu mă-ncurce cu lucruri care să rănească. Am fost la târgul de vieți și am ochit una care părea a fi mai lejeră. Am probat-o. Era ca o rochie de vară. Mi-am zis, hai sa vedem ce iese. Asta măcar nu mi-i grea de purtat, nu mă deranjează la mers. Nu mi-i nici prea strâmtă, nici prea largă. Nici prea colorată, da’ nici neagră. Nici albă, da’ nici gri. Îi! Și atât. Am dat pe ea un munte și un grăunte de nisip!

Domn drag,

mi-i inima arsă. O văd acum, sub rochia asta subțire de vară. Uneori vreau să o acopăr, să nu se îmbolnăvească și mai mult, acoperită doar cu rochia asta de vară.

Domn drag,

Nu-ți scriu ca să-mi iei și viața asta.

Oricâte vieți mi-ai cumpăra, inima, totuși, nu mi-o poți lua. Ea rămâne cu mine, oricâte vieți aș schimba. Domn drag, inima încă mi-i arsă și ma uit la ea… e cam subțire îmbrăcată și nu știu ce să-i fac!

Am scris pe porți, pe străzi și trotuare.

Am scris pe cer, pe stele și felinare

și-am scris pe vânt și ploaie,

Pe zăpezi și noroaie.

Treceau oamenii grâbiți,

Țineau umbrele și purtau pălării.

Nimeni niciodată nu s-a oprit

Niciun surăs nu au dăruit.

La ce bun atâta scris?

Am aruncat cuvântul

și m-am apucat de zămbit.

Lacrima vântului, a soarelui floare

Am strigat vântului: “iertare!”

Vântul a bătut, ecoul a răspuns: “iertare!”

Am strigat vântului: “mă doare…”

Vântul a tăcut, ecoul a răspuns: “mă doare…”

I-am plâns vântului inima și ochii

Vântul impraștiind norii a descoperit soarele

“Mă doare…” i-am spus soarelui, “iertare!”

Lacrima din ochi căzu pe pământ și se făcu floare.

I-am spus

I-am spus vântului, tată și pământului, mamă.

I-am spus pădurii, frate și râului, maestru.

I-am spus soarelui, călăuză și lunii, protector.

I-am spus muntelui, prieten și focului, fiu.

Când a apărut Omul, i-am spus fiu, prieten, protector, călăuză, maestru, frate, mamă, tată, Eu.

– DH

Nu vreau.

Nu vreau să mă gândesc la tine,

Cum ți-ar fi zburat părul pe calul tău alb;

Nici cum ți-ar fi cântat răsul

Ecou prin păduri de stejar.

Nu vreau să mă gândesc la mâna ta

Prin părul meu alb și nici la vorba ta,

Mierea sufletului meu – acuma distant –

Căci gândul, conștiința că nu vei fi real,

Mână în mână mea, îmi pustiește inima.

Ai venit, ai plecat – Te am simțit, te simt.

Copilul meu drag ?! Ecoul unui răspuns ce nu am.

 

 

Bună seara domn drag, nu vrei să cumperi o viața? Valorează cât un munte și cât un grăunte de nisip, dacă înțelegi ce îți zic. Are în ea lacrimi însăngerate și râsete curgătoare. Chiar azi împlinește 28 de ani și are în ea experiențe cât una de 50. O vând chiar acuma când începe ea să fie mai bună. O vând cu împăcare. O vrei?
Astăzi am fost pe la târg și se vindea o viața nouă, nu este scumpă dar mai întâi trebuie să o dau pe asta… Așa că…o vrei? Ți-o dau pe-un munte și un grăunte de nisip. Pe cealaltă trebuie să o plătesc cu o moarte. Așa că…domn drag, nu vrei să cumperi o viața?

Suflet obosit de atâtea drumuri spre țări, orașe, cărări de munte, ațe de inimă și tăt felu’ de nicăieruri. Tăt o căutare de adevăruri sau certitudini inexistente. Suflet străngăreț de mici bucurii materiale…o carte, un caval, un cal, o iubire…călătorind spre nicăierea.

Roluri jucate, măști schimbate, situații înfruntate și tăt călător spre nicăierea. Calea iubirii sau calea urii. Ce diferență mai face în drumul nicăririi? Valori însumate și asumate despre ce e bun și ce e drept nu duc la niciun mal sau vârf de deal. Și… se înstalează o stare, o nevoie de tâmpire, de diminuarea capacității de a cuprinde. Preocupări de tăt felu’: Oare mâine câinele va avea ce mânca? Oare vom înnopta undeva? Oare ficiorul ăstă are inima la mine sau ba? Mine? Poate cineva păstra ceva în mine? O inimă chiar?! Tăt păstrez în mine mâinile calde ale lui Tanti Lina…cu atâtă drag, duioșie le cuprindea pe ale mele…Mâini pot păstra. Ochii ei mereu prea umezi de melancolie despre viața sau despre moarte…Asta n-am știut afla…Ochii lui tanti Lina…aceeia îi pot păstra. Inima altuia însă…aceea cum o poți păstra?

Drumul nicăririi…drumul repetitiv al experiențelor deja experimentate, deja trăite, deja însumate…Vreau să trăiesc ce n-am mai trăit. Vreau să păstrez în mine o inimă.

#plecimediatnicăieri

Iubesc, am curaj și mă tem#2

“A coborî mintea în inimă”.
Lipsă de frică este inconștiență. Eroii au devenit eroi fiindcă au conștientizat frică dar au coborât mintea ( unde e frica ) în inima, unde au găsit curaj. Și așa au învins frică.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑