Lacrima vântului, a soarelui floare

Am strigat vântului: “iertare!”

Vântul a bătut, ecoul a răspuns: “iertare!”

Am strigat vântului: “mă doare…”

Vântul a tăcut, ecoul a răspuns: “mă doare…”

I-am plâns vântului inima și ochii

Vântul impraștiind norii a descoperit soarele

“Mă doare…” i-am spus soarelui, “iertare!”

Lacrima din ochi căzu pe pământ și se făcu floare.

Advertisements

I-am spus

I-am spus vântului, tată și pământului, mamă.

I-am spus pădurii, frate și râului, maestru.

I-am spus soarelui, călăuză și lunii, protector.

I-am spus muntelui, prieten și focului, fiu.

Când a apărut Omul, i-am spus fiu, prieten, protector, călăuză, maestru, frate, mamă, tată, Eu.

– DH

Nu vreau.

Nu vreau să mă gândesc la tine,

Cum ți-ar fi zburat părul pe calul tău alb;

Nici cum ți-ar fi cântat răsul

Ecou prin păduri de stejar.

Nu vreau să mă gândesc la mâna ta

Prin părul meu alb și nici la vorba ta,

Mierea sufletului meu – acuma distant –

Căci gândul, conștiința că nu vei fi real,

Mână în mână mea, îmi pustiește inima.

Ai venit, ai plecat – Te am simțit, te simt.

Copilul meu drag ?! Ecoul unui răspuns ce nu am.

 

 

Bună seara domn drag, nu vrei să cumperi o viața? Valorează cât un munte și cât un grăunte de nisip, dacă înțelegi ce îți zic. Are în ea lacrimi însăngerate și râsete curgătoare. Chiar azi împlinește 28 de ani și are în ea experiențe cât una de 50. O vând chiar acuma când începe ea să fie mai bună. O vând cu împăcare. O vrei?
Astăzi am fost pe la târg și se vindea o viața nouă, nu este scumpă dar mai întâi trebuie să o dau pe asta… Așa că…o vrei? Ți-o dau pe-un munte și un grăunte de nisip. Pe cealaltă trebuie să o plătesc cu o moarte. Așa că…domn drag, nu vrei să cumperi o viața?

Suflet obosit de atâtea drumuri spre țări, orașe, cărări de munte, ațe de inimă și tăt felu’ de nicăieruri. Tăt o căutare de adevăruri sau certitudini inexistente. Suflet străngăreț de mici bucurii materiale…o carte, un caval, un cal, o iubire…călătorind spre nicăierea.

Roluri jucate, măști schimbate, situații înfruntate și tăt călător spre nicăierea. Calea iubirii sau calea urii. Ce diferență mai face în drumul nicăririi? Valori însumate și asumate despre ce e bun și ce e drept nu duc la niciun mal sau vârf de deal. Și… se înstalează o stare, o nevoie de tâmpire, de diminuarea capacității de a cuprinde. Preocupări de tăt felu’: Oare mâine câinele va avea ce mânca? Oare vom înnopta undeva? Oare ficiorul ăstă are inima la mine sau ba? Mine? Poate cineva păstra ceva în mine? O inimă chiar?! Tăt păstrez în mine mâinile calde ale lui Tanti Lina…cu atâtă drag, duioșie le cuprindea pe ale mele…Mâini pot păstra. Ochii ei mereu prea umezi de melancolie despre viața sau despre moarte…Asta n-am știut afla…Ochii lui tanti Lina…aceeia îi pot păstra. Inima altuia însă…aceea cum o poți păstra?

Drumul nicăririi…drumul repetitiv al experiențelor deja experimentate, deja trăite, deja însumate…Vreau să trăiesc ce n-am mai trăit. Vreau să păstrez în mine o inimă.

#plecimediatnicăieri

Iubesc, am curaj și mă tem#2

“A coborî mintea în inimă”.
Lipsă de frică este inconștiență. Eroii au devenit eroi fiindcă au conștientizat frică dar au coborât mintea ( unde e frica ) în inima, unde au găsit curaj. Și așa au învins frică.

Iubesc, am curaj și mă tem#1

Visele nu devin realități dacă nu ai cu cine să le împarți…cei care cred altfel se amăgesc.. căci odată atinse vor zice: “now what?”.
DAR dacă tot le împărți, trebuie să ai grija sa nu fie cu careva care să se apuce să le distrugă și în proces să pici și tu odată cu ele. De pățești asta, n-ai decât să te ridici și să îți dai seama că nimica nu e distrus… Și vorba unui prieten foarte bun: m-am apucat să-mi ridic statuie din pietrele care mi-au fost aruncate!
Și totuși nu ne pierdem încrederea în omenire căci…***”și totuși există iubirea!” ***

Grădina

Și mi-a dat Dumnezeu grădină și mi-a dat semințe, să-mi sădesc ale mele flori.
Și mi-a dat Dumnezeu Soarele, ca pământul să-l încălzească.
Și mi-a dat Dumnezeu Norul, că din prea multă lumină, ceea ce e fragil, se usucă.
Și mi-a dat Dumnezeu Ploaia, ca pământul să-l hrănească și florile să crească.
Și mi-a dat Dumnezeu de toate ca grădina mea să înfloreasca cele mai alese flori.
Și mi-a dat Dumnezeu voința, ca să pot lucra cu spor, mulțumire și bucurie.
Și mi-a dat Dumnezeu oamenii, ca bucuria să o împart și să ne ajutăm când oboseală se așterne pe suflet.
Și mi-a dat Dumnezeu milă, să pot ajuta celor care a lor voință au îngropat-o inconștient în pământ.
 
Și-am lucrat cu bucurie și voință a mea grădina, cu ajutorul soarelui, norului, pământului, omului și toate cele date de Dumnezeu ca grădină mea să înfloreasca cele mai alese flori.
Și-am iubit a mea grădină, și a înflorit cele mai alese flori.
Din preabucurie am dat celor care au bătut la ușa grădinii mele, cele mai alese flori, și se duceau în grădina lor și le sădeau.
Unii obosiseră și nu au avut oameni care să îi ajute, alții își îngropară voința în pământ și lucrau de-ale rele celorlaltor oameni fiindcă nu mai aveau alese flori în grădina lor care să le bucure inima.
Și am dat tuturor, din grădina mea, cele mai alese flori.
Cei care obosiseră, se întorceau cu mulțumire, cu semințe recoltate de la ale lor flori, iar florile care se nasc din mulțumire sunt cele mai rare și parfumate flori care se pot sădi într-o grădină: ele miros a dragoste.
Și grădina mea început să parfume a dragoste.
Cei care își îngropară voința, reveneau la grădina mea ca să mai ceară flori pe care le puneau în pământ și nu le îngrijau.
Florile neîngrijite mor fără să dea rod iar pământul de sub ele se uscă așa mult încât nici ploaia cea mai mare să nu îl mai poata uda.
Și grădină mea a început să aiba tot mai puține fori, și am tot dat oamenilor care își îngropară voința sub pământ până când grădina mea a rămas fără nici o floare.
 
Și când am realizat ce am făcut, am plâns și mi-am îngropat voința sub pământ.
Pământul grădinii mele a ars, norul nu mai venea, ploaia nu mă mai săluta, soarele nu mai hrănea și omul nu mă mai alina.
 
Și-am cerut iertare. Am cerut de la oamenii care m-au ajutat când am obosit, de la nor care zilnic dădea a lui umbră, de la ploaie care nelipsită se cobora ca să auduca a florilor hrană, de la pământ care toate le susținea, iertare pentru tot efortul pe care l-au depus și eu nu am știut să port de grijă grădinii mele.
Și-am cerut de la Dumnezeu care îmi dăduse toate cele ca grădina mea să înflorească cele mai alese flori, iertare că nu am știut să port de grijă darurilor lui.
 
Și Dumnezeu a iertat că îmi dăduse toate cele ca grădina mea să înfloreasca cele mai alese flori, și nu am știut să port de grijă darurilor lui.
Și a scos Dumnezeu, voința mea din întunericul pământului și mi-a pus în mână trei semințe și cu mână Lui peste a mea, le-am semănat.
 
Și le-am îngrijit și cu ajutorul la toate cele date de Dumnezeu ca grădina mea să înfloreasca cele mai alese flori, florile au înflorit și miroseau a iertare și a Dumnezeu.
Și din florile iertării au rasărit fără a fi semănate, florile dragostei, a înțelepciunii și a omeniei.
Și de atunci grădina mea nu a mai avut nici portiță și nici gard ci nesfărșite orizonturi de iubire

Avrig

Și mi-e dor de mine întrețesut
în firul cănepii cămeșii tale.
Mi-e dor de mine brodat
în puii galbeni, roșii și albaștri
pe mănecile largi și scurte pe care 
le porți strâmt și încordat pe lângă trup.
Și mi-e dor de tricolorul lânii
ce-l porți la închieietura mâinii
Acolo unde știu că sângele din vine încă îți bate
Și mi-e dor de pălăria cu peschini fluturând
a mine, a tine, a sat și-a noi.
Mi-e dor să-ți aud opincile
mergând ușor pe zăpadă
când bateai drumul dorului nostru
Pe vremea când doar noaptea ne putea fi mama.
Și mi-e dor de muntele cel sur
unde încă vântul îți poartă glasul
Și-mi cânți a dor, a dragoste, a jele
Și de mai curând îmi mai cânți și a uitare

Blog at WordPress.com.

Up ↑